Călătoria

Căutând un document pe un stick mai vechi, nefolosit de ceva vreme, am dat peste fișierele cu fragmente (cele puține salvate) disparate din fostul blog, cel al Conviețuirii. Am căzut în capcana redeschiderii și…recitirii. Am oscilat puțin între a prelua câteva dintre acele fragmente aici și a le șterge cu totul. Până la urmă am ales să nu le rescriu aici, nu-și mai au rostul, n-ar fi decât o înșiruire de cuvinte cu esență veche, stătută, iar pe alocuri moartă.

Pentru că, da, am constatat cu greutate și cu durere că multe dintre scrieri nu mai poartă în ele decât o amprentă a unei amintiri, pe alocuri fremătânde, pe alocuri însângerate. Trecutul e o cutiuță pe care e bine să n-o mai redeschizi, odată ce ai închis-o. Atâtea tentative eșuate am avut, de a-nchide capitole care-ntre timp se-nchiseseră singure oricum, încât…să revăd literele ce mi-au purtat ani de zile o anume simțire a fost cumva prilej de tulburare și de întrebări. Fără răspuns.

Dintre toate scrierile, n-aș mai ști ce să aleg azi, drept început ori sfârșit, prolog ori epilog. Cine m-a citit își mai amintește, probabil, de întâlnirea cu orbul de pe stradă, de femeia din piatră și delta pântecului, precum și de cafeaua-împreună cu iz de Alhambre din cafeneaua albastră.

Astăzi, poate că aș rezuma totul în mesajul unei singure melodii care mi-a rămas la fel de vie în inimă și atunci…și acum. Cu mențiunea că, în realitate, nimeni n-a călătorit până în miezul inimii mele. N-a avut răbdare. Cum nici eu n-am avut, când ar fi fost timpul și ocazia să am. Regretul e tardiv. Fiecare om întâlnit mi-a fost o lecție. Din care, adesea, nu am înțeles nimic. Dacă aș fi înțeles, astăzi nu mi-aș mai fi petrecut timpul scriind, ci iubind.

Publicat în Fără categorie | 8 comentarii

Căuș

S-ar putea ca, după ce-mi va trece toată răzvrătirea, să realizez că unicul loc ce mă poate ține-n adevărată ocrotire este palma ta. Nu grăbesc momentul, pentru că și răzvrătirea are rolul ei. Sapă sufletul, îl curăță, îl mișcă din loc, îl tulbură, mai apoi limpezindu-l. Azi n-o mai neg și nici nu fug de ea. Am încredere în rostul ei.

Publicat în Fără categorie | 4 comentarii

Compliment?!

Mi-a mărturisit azi o amică (nu doar) virtuală: ce frumos scriai în vremea-n care erai îndrăgostită! Mi-e dor de tine ‘așa’ – cum erai atunci!

Sincer, și mie.

Până atunci, îți las aici o melodie despre care știu că îți e favorită.

Publicat în Fără categorie | 9 comentarii

Doi

Între noi doi e o prăpastie cât un cer. Văzută de sus, însă, prăpastia e doar un grăunte. Pe care-l poți absorbi într-o singură secundă, dacă te hotărăști să.

Care „doi”? Aici nu există doi.

Așa este. E doar un joc un cuvinte ce-mi parcurge firele gândului în anumite dimineți. Nimic mai mult. A fost cândva mai mult, acum nu mai este. Dureroasă mai e ne-ființa, dar e asumată. Literele mai ies din cochilie și răzbat, prin degete, până spre taste. Acolo se și opresc. N-au o anume inimă drept destinație. De aici și prăpastia sufletului, acum cât un cer.

Publicat în Fără categorie | Lasă un comentariu

Carton

Ca și cum n-ai ști că a sosit vremea. Să ierți și să uiți. Să închizi taraba sufletului. Și să agăți la fereastra inimii un carton, prins cu cârlige, pe care să scrii: Nimic (rămas) de vânzare, gratis nici atât!

Publicat în Fără categorie | 4 comentarii

Constatare

Cumva metaforele m-au cam părăsit. Nu le-am dat, nu mi-au dat scrisoare clară de despărțire așa încât le aștept să se-ntoarcă când le va fi drag, dor ori când or considera ele că pot să-mi exprime mai bine trăirile, emoțiile. Până atunci, să le fie de folos altor minți/inimi, cum le e rostul firesc.

În ultima vreme, am realizat că fiecare e perfect stăpân pe greșelile proprii. Și, în mod normal, ar trebui să și le asume. Cu fermitate, cu smerenie, cu umilință, cu sinceritate, cum o fi, dar să și le asume. Dacă cineva alege să lase să apună soarele peste mânia lui, e alegerea sa și n-ar trebui ca terții să se zbată (inutil) pentru a-l convinge de stupiditatea alegerii. Dacă am învățat ceva, cu durere și rană în ultimul timp, e tocmai aceasta: că orgoliul macină inima, până nu mai rămâne nimic din ea. Nimic de iubit, de oferit sau de primit.

E infinit mai bună „slăbiciunea” iertării, a împăciuirii, decât mândria și învârtoșarea orgoliului. Câte mângâieri rămân nedăruite, neprimite, nenăscute și neroditoare din cauza catârului din om…

Publicat în Fără categorie | 5 comentarii

Cele mai

Cele mai istovitoare dureri sunt cele care nu se cuvântă. Cele care se manifestă în spatele zâmbetului afișat, de suprafață. Cele care răbufnesc uneori fix când toată lumea crede în fabuloase înseninări.

Publicat în Fără categorie | 2 comentarii